Cornelia Țurcan, doamna care a muncit taximetrist timp de 6 luni în Chişinău şi a renunţat pentru că nu-şi putea întreţine familia

Imediat după clipa adormirii, taximetrul a intrat în spatele unui camion GAZ, care circula mult mai încet pe strada Sarmizegetusa, iar zona dreaptă a habitaclului, unde stătea şi pasagerul, a fost puternic deformată, pasagerul fiind preluat de urgenţă la spital cu multiple răni. Noi am relatat despre acel accident, dar ne-am pus şi o întrebare esenţială: cât de obosit trebuie să ajungă un taximetrist în executarea muncii sale, ca să adoarmă pe o stradă de oraş în timpul unei curse scurte, având pasager la bord?

Am îndemnat taximetriştii să ne scrie în comentarii sau în mesaje private despre ce se întâmplă în prezent cu regimul lor de muncă, iar acea ştire a adunat deja sute de comentarii, multe din care conţin experienţe ale taximetriştilor. În principal, aceştia se plâng pe planul uriaş, impus de companiile de taxi, pe care, ca să-l îndeplinească, trebuie să muncească un număr imens de ore. Mai sunt menţionate o mulţime de alte probleme, de la preţul actual al carburanţilor, care le taie din retribuţia şoferilor, până la traficul aglomerat în permanenţă din ultimul an, care le permite să facă mai puţine curse. E clar, deci, există probleme majore la mijloc, care se coc şi fierb acolo, în mediul taximetriştilor, despre care noi, ceilalţi, ştim poate prea puţin şi aflăm doar atunci când se produc asemenea tragedii. Aşa că am vrut să ascultăm mai multe, din experienţa proprie a acestor oameni care muncesc în serviciul de taxi.

Ieri, pe parcursul zilei, ne-a scris şi Cornelia Țurcan, care a avut poate cel mai mare curaj dintre toţi taximetriştii de a ne spune lucrurile aşa cum sunt, din propria sa experienţă. Da, doamna pe care o vezi în imaginea de mai jos a muncit chiar ea într-un serviciu de taxi din Chişinău, timp de jumătate de an! Spune că i-a plăcut foarte mult meseria propriu-zisă, o făcea cu plăcere şi entuziasm şi ar fi stat încă mulţi ani în rol de taximetrist, dacă nu era o mare problemă la mijloc. După luni de muncă, Cornelia a constatat că pur şi simplu nu-şi poate întreţine familia cu munca de taximetrist pe care o făcea!

Am vrut să aflăm mai multe detalii, iar Cornelia a fost deschisă să ni le dea. Povesteşte că muncea pe o Toyota Prius XW20 a unei companii de taxi. Planul pentru fiecare zi de muncă era de 450 lei, bani care conţineau impozitele achitate de compania de taxi în numele său şi venitul operaţional al companiei. Pe lângă asta, alimentarea propriu-zisă a maşinii rămânea în seama şoferului, iar asta însemna că în fiecare zi, pe lângă cei 450 lei, mergeau alte câteva sute bune de lei în carburanţi. Abia după ce acoperi toate aceste cheltuieli pe parcursul unei zile, începe acoperirea unei retribuţii pentru şofer. Dar, din suma fiecărei comenzi se mai achită un procent pentru sistemul de primire a acelor comenzi.

Spune că în zilele de week-end munca putea să-i aducă uneori o retribuţie mai generoasă, dar în zilele săptămânii era o provocare să acoperi până şi planul de bază şi combustibilul. De aceea, ca să reuşească planul şi să mai poată pleca cu ceva bani acasă, unii taximetrişti ajung să muncească şi 14 ore pe zi. Cornelia spune că avea colegi care munceau şi până la 16 ore pe zi! Fireşte, după un asemenea ritm, zi de zi, acei colegi ajungeau pur şi simplu epuizaţi, conducând maşinile probabil ca şi taximetristul de ieri de la Botanica. Ea spune că înţelege perfect cum s-a putut întâmpla ca acel taximetrist să adoarmă, pentru că ştie că mulţi colegi de-ai săi munceau într-o permanentă extenuare. Dar nu numai colegii, ci şi ea.

Cornelia nu putea munci chiar 16 ore pe zi, dar în fiecare zi începea lucrul la 7 dimineaţa şi sfârşea abia pe la 9 seara. După 12-14 ore de muncă, uneori pleca acasă şi cu doar 200-300 lei ai săi, curaţi. Şi asta se repeta foarte des, zi după zi, ajungând să o descurajeze. Week-end-urile, după cum spuneam, erau un pic mai bune, dar, când făcea calculul unei luni întregi, cu aproape toate zilele muncite cu câte 12 ore pe zi, ieşea la o retribuţie infimă, care chiar nu-i permitea să-şi întreţină familia.

Într-un final, după jumătate de an de speranţe că poate luna viitoare va fi mai bine, s-a descurajat şi a fost nevoită să lase munca de taximetrist, revenind la munca pe care o făcea de dinainte, în construcţii, sau mai exact, în reparaţii interioare.

La sfârşit, Cornelia ne spune sincer: „Să fie un salariu decent, m-aş întoarce să fiu taximetrist. Că tare mult îmi place!”. Spune că, deşi clienţii sunt diferiţi şi trebuie să ai răbdare multă cu ei, îi plăcea să ştie că ea conduce atent maşina, că e amabilă cu clienţii şi că îşi tratează munca sa cu maximă responsabilitate.

Şi uite că în pofida acestei atitudini, Cornelia, la fel ca mulţi alţi colegi de-ai săi, a fost nevoite să lase munca de taximetrist, pentru că pur şi simplu nu mai câştiga un minim decent. Cumva, ceva la mijloc e putred în sistem, dacă un om care munceşte 12 ore pe zi, străduindu-se să-şi facă munca bine, zi de zi, ajunge în asemenea situaţie descurajantă. Şi ca să înţelegi cât de muncitoare e această doamnă, discuţia noastră a continuat ieri în câteva episoade, cu întreruperi, în pauzele ei de muncă, iar discuţia am reuşit s-o încheiem abia seara pe la ora 12, când Cornelia reuşise să ajungă acasă şi să-şi termine treburile. Şi e păcat că oamenii care vor să muncească în Moldova, ajung să se descurajeze. Avem nevoie de asemenea oameni, încadraţi în cele mai diverse profesii, care par neobservate uneori pentru cei mulţi, dar care sunt esenţiale ca lucrurile să funcţioneze într-o societate. Şi mai ales, poate avem nevoie mai des să-i ascultăm şi să le respectăm efortul!

Mulţumim pentru acest articol, Cornelia!